Ne doream de ceva vreme să ajungem în munţii Iezer-Păpuşa, aşa că, profitând de timpul pe care îl petreceam acasă cu Em, mai între schimbat de scutece, mai în timpul somnului, m-am documentat mai mult despre această zonă şi traseele pe care le-am putea face.
Citisem de multe ori articolul de aici şi aşa mi-era o poftă să ajung în Iezer.
Cum nu sunt foarte multe variante pentru cazare, am ales să dormim la cabana Voina şi am plecat din Bucureşti de vineri seara pentru a acorda o zi întreagă traseului care se anunţa destul de lung.
După multe dezbateri, am ajuns la concluzia că vom merge doar la Lacul Iezer şi Crucea Ateneului, rămânând să revenim pentru vârful Păpuşa cu altă ocazie.
Pe atunci, Em se trezea în jur de ora şapte şi mânca abia după o oră – o oră şi jumătate, deci sâmbătă dimineaţa o pândeam cu bagajul făcut, cum a început să dea semne de trezire, am îmbrăcat-o, am luat-o în wrap şi am plecat.
Ştiam că ne aşteaptă o zi lungă şi frumoasă. Îmi ardeau tălpile să intru pe potecă, să nu mai simt asfaltul sub picioare. Da, ne încumetam ceva cu traseul; nu dificultatea ne dădea de gândit, cât durata. Dar aveam la noi mâncare, vremea ţinea cu noi, hărţile erau la-ndemână, nu ne aventuraserăm singuri în traseu, iar dacă există determinare parcă ai şi mai mult spor.
La vârsta asta, Em dormea destul de mult, avea reprize de aproximativ 45 de minute sau o oră şi jumătate de mai multe ori pe zi, iar dacă o ţineam în sistem să-mi simtă mirosul, bătăile inimii, să-mi audă vocea, cu atât mai mult puteam sta liniştită. Deci planul era să ne vedem de drum şi să ne sincronizăm popasurile cu trezirile ei.
Numai bine, primul popas pentru micul dejun l-am făcut la 8:20.
Ne-am aşezat pe izopren, i-am schimbat body-ul pe care-l transpirase pe piept de la contactul cu mine şi i-am dat să mănânce. Ah, ce simplu era atunci, încă nu mânca nimic în afară de lapte matern, pe care îl avea oricând la dispoziţie şi nu necesita condiţii speciale de pregătire. Fiind încă mică, petrecea destul de mult timp la masă şi popasul a durat cam 40 de minute, un lux pe care ni-l permiteam pentru că aveam toată ziua la dispoziţie.
După primul popas aveam deja o rutină formată: Em dădea semne că vrea să ne oprim, ne opream, o schimbam de haine, o alăptam, o schimbam de scutec, refăceam legătura wrap-ului, porneam la drum şi ea adormea.
După alte 45 de minute de mers prin pădure, Em a început să se agite, aşa că am făcut iar o oprire, de data asta scurtă şi am lăsat-o pe izopren ca să dea un pic din picioruşe. Era foarte atentă în jurul ei şi mi-era aşa drag de ea, de faptul că pot să împart cu ea aceste momente.
Ne pregătiserăm pentru diverse scenarii: dacă n-o să pot ţine pasul cu ceilalţi, dacă n-o să stea ea aşa mult în wrap, dacă o să mă accidentez, dacă n-o să pot duce greutatea ei toată ziua, dacă pur şi simplu o să plângă şi n-o să se oprească etc. Aveam soluţii pentru fiecare situaţie, inclusiv, în cel mai rău caz, ne puteam întoarce oricând. Eram totuşi încrezători şi destul de liniştiţi că nu se va ajunge la asta, dar e bine să ai alternative.
Bagajul ni-l împărţisem aşa: rucsacul mare cu haine, mâncare şi trusa de prim ajutor îl avea Og, iar eu aveam un ghiozdan mai mic cu o cămaşă, apă şi gustare pentru mine, iar pentru Em un schimb de haine, scutece, trusa de schimbat, cărticica ei preferată din material textil, câteva prosopele etc. Am ţinut să am bagajul meu separat tocmai în ideea în care mă puteam opri oricând pentru popas dacă Em avea vreo urgenţă, fără să aştept să mă ajungă Og din urmă sau să-l fac să se întoarcă din drum.
Echipamentul meu consta în bocanci, pantaloni de drumeţie şi un maiou din material sintetic cu fermoare laterale pentru alăptare. Aveam la mine o cămaşă cu mânecă lungă şi foarte subţire pe care o folosesc în pădure dacă e mai răcoare sau la soare sub fomă de turban ca să-mi protejez capul, un polar, o pelerină de ploaie, tricou şi şosete de schimb. La gât purtam un fluier ca să pot semnala orice pericol şi saci de gunoi în ghiozdan pentru scutece sau ce mai era nevoie.
Em era îmbrăcată cu haine albe subţiri de bumbac, dar lungi ca să-i acopere pielea de soare pentru că era în perioada în care n-o dădeam cu cremă pentru protecţie solară, iar pe cap obligatoriu purta pălărie (mda, nu protesta încă, aşa cum urma să o facă un an mai târziu).
Gândindu-mă acum în urmă, îmi dau seama că am plimbat jumătate din bagaj degeaba, dar ne-am asumat-o. Când pleci o zi înteagă cu un bebe nu ştii ce te aşteaptă. Râd şi acum când mă uit pe poze şi văd geanta verde primită în maternitate pe care o umpluserăm cu lucrurile necesare pentru schimbatul scutecelor sau jucăriile. Sau umbrela. Da… am luat o umbrelă cu noi pentu că acolo sus unde nu-s copaci şi faci popas unde ţii copilul la umbră?…
Traseul mergea prin pădure de-a lungul râului, râu prin care a trebuit să urcăm şi noi la un moment dat. Când am văzut că marcajul se apropia tot mai mult de apă şi apoi o lua de-a dreptul pe stâncile care ies din râu, ne-am uitat unii la alţii „Ăăă… şi acum ce facem?”, „Oare chiar e bine pe aici?”, „Despre asta n-am citit pe net” şi, într-un final, ne-am încumetat.
Lăsând pădurea în urmă şi apropiindu-ne tot mai mult de lac, am început să vedem şi petice de zăpadă, de care am rămas surprinşi.
În sfârşit, la 13:00 am ajuns la Lacul Iezer, unde ne-am şi oprit toţi să mâncăm. Am stat aici mai bine de o oră şi jumătate. Am înfulecat repede pachetul şi apoi ne-am întins ca reptilele la soare. Era mai frig şi bătea un pic vântul, aşa că ne-am îmbrăcat cu polarele şi am legat umbrela de bocanci…
După ce am tras bine în piept aerul de munte şi ne-am reîncărcat bateriile, am strâns bagajele şi am luat-o din loc. A urmat o pantă destul de abruptă spre Crucea Ateneului, dar peisajul era superb.
Sus bătea vântul bine, am schimbat pălăria Emiliei cu căciulă şi am acoperit-o cu polarul.
Drumul pe care aveam să ne întoarcem era uşor, ca o plimbare în parc.
Em devenise agitată şi cum era 15:30, iar noi abia făcuserăm popasul mare şi ne aştepta un drum destul de lung, am hotărât să schimb sistemul, am pus-o în sling, uşor înclinată ca să aibă o poziţie mai bună pentru somn şi am alăptat-o în timp ce coboram pe Muntele Văcarea.
Mi-ar fi fost mai comod cu wrapul în continuare, dar încă nu mă pricepeam să alăptez în el pe atunci.
Oricum drumul a fost superb şi totul a mers bine. Mai puţin întâlnirea cu câinii de la stâna pe lângă care am trecut.
Am făcut ultimul popas la intrarea în pădure, unde eram feriţi de vânt şi ne-am putut aşeza la umbră. Era 17:00 şi mai aveam câteva ore de mers. Eu eram deja prăjită de soare pe umeri şi destul de obosită.
Când intri pe ultima porţiune de traseu parcă vrei să tragi tare să ajungi la cazare, să te descalţi şi să cazi lat undeva.
Drept urmare, mi-am legat mai bine şireturile, m-am asigurat că Em era pregătită şi i-am dat bătaie. Poteca se transforma uşor în drum forestier ceea ce însemna că îmi pierdeam interesul şi deveneam nerăbdătoare să ajung înapoi. Tura noastră lua sfârşit după exact 12 ore. La 19 am aterizat din pădure chiar în spatele cabanei Voina.
Ne-am dus fiecare în camera lui, ne-am spălat, ne-am schimbat, am pus copilul pe pat şi ne-am uitat la el. Era întreg. Mâini, picioare, degete, toate erau la locul lor, iar în obraji era roşu de la vânt şi soare, ca un mic munţoman. Ba mai mult, zâmbea spre noi ghiduş, aşa că ne-am gândit că i-a plăcut, că am făcut o treabă bună şi că sigur mai mergem la munte.
La 20:30 o culcam de seară, aşa cum am fi făcut dacă eram acasă, fără ca plimbarea să fi perturbat programul ei obişnuit, iar noi am picat la puţin timp după.
Munţoman de Mic 